Cheile Tesnei


 

As vrea sa precizez de la bun inceput ca acest articol se adreseaza tuturor acelora care au auzit, au vazut filme sau imagini, li s-a povestit sau pur si simplu si-au dorit nespus de mult sa mearga in Cheile Tesnei dar nu au reusit dintr-un motiv sau altul. Pentru ca si eu am fost la fel ca ei si mi-am spus mereu ca este nescuzabil sa iti petreci viata de zi cu zi asa de aproape, sa iubesti asa mult acesti munti si sa nu fi pasit, totusi, pe cararile dure dar incarcate de pitoresc ale acestui colt de tara, salbatic si pustiu in majoritatea timpului.

Dupa umila mea parere, Cheile sau Canionul Tesnei (Tasnei) constituie obiectivul turistic cel mai cunoscut din Muntii Mehedinti sau chiar din intreaga vale a Cernei. Articole despre Cheile Tesnei, zeci de fotografii sau doar simple mentionari au aparut si apar mereu in toate revistele dedicate turismului si drumetiei montane, in volumele tiparite de-a lungul anilor si pe majoritatea site-urilor care fac, macar in treacat, referire la Baile Herculane, Valea Cernei sau Muntii Mehedinti.

Cand m-am hotarat la acest inceput de aprilie sa ma aventurez, insotit de cativa prieteni, pe urmele granicerilor austrieci care, in urma cu o suta de ani, isi urmau patraulele (mai este cineva care nu a auzit de patraulele – adica potecile – graniceresti de pe Valea Cernei?) prin salbatica vale a Tesnei (fosta granita a imperiului austriac), am cautat sa ma documentez, sa citesc tot ce se putea citi despre obiectivul meu si am fost placut surprins sa constat ca sursele nu lipseau, consistenta insa, da. Cu exceptia catorva descrieri din “Muntii Carpati” (le multumesc autorilor) si a unui articol mai amplu din “Carpatica”, restul “bibliografiei” se limita la mentionari simple, timpi de parcurs si marcaje cu totul imaginare, in fine, informatii insuficiente si/sau incomplete.

Dar mi-am spus ca lipsa de informatii va fi suplinita de fiorul explorarii pe care l-am simtit fiecare dintre noi cand care am urcat macar o data pe crestele muntilor.

Ocolind Baile Herculane pe drumul national 67D, am descoperit cu placere ca s-au efectuat marcaje de delimitare a Parcului National Domogled - Valea Cernei (patratul acela rosu, pe care l-am intalnit si in Retezat, trasand frontiera Rezervatiei). Nu am cunostinta de vechimea lor, poate sunt de mai de mult dar pareau destul de proaspete.

Punctul de pornire pe traseul pe care mi-l propusesem (adica Valea Tesnei si varful Pietrele Albe) este Podul Tesnei, in imediata apropiere a motelului “Dumbrava”. Un indicator ne indeamna spre poteca marcata cu cruce albastra spre culmea Muntilor Mehedinti prin Cheile Tesnei, 4-5 ore, traseu nerecomandabil iarna.

Poteca insoteste cateva zeci de metri malul stang al Tesnei (un adevarat torent in aceasta perioada) traversand apoi undele sale inspumate si urcand dur si brusc prin padure. Ne indepartam de suvoi, in jurul nostru impunandu-se linistea. Urcam pret de 30 – 35 de minute, destul de abrupt prin padure (marcajul cruce albastra este bun, ne va insoti pana in Poiana Tesnei) pana ajungem la baza unor pereti calcarosi, pe langa care se strecoara o poteca, bine conturata, pe care apucam la dreapta. Dupa cateva minute, iesim cumva deasupra padurii, poteca devine mai lata, cotind la 180 de grade la stanga, intr-un frumos punct de belvedere.

Suntem pe un pinten stancos care se inalta semet cu cateva zeci de metri deasupra albiei galagioase a Tesnei. Avem in acest punct o frumoasa imagine a intrarii propriu-zise in Cheile Tesnei: pereti calcarosi se prabusesc deodata, inchizand intr-o menghine patul stramt prin care Tesna, vijelios, isi deschide drum. Pinii negri de Banat, copacii aceia incapatanati, se anina in toate scobiturile in care natura le-a dat o mana de ajutor. “Peisaj sau stampa japoneza”, asta e sintagma pe care am intalnit-o mereu si o includ si eu aici pentru a ilustra, prin simple vorbe, ce avem inaintea ochilor.

In spatele nostru, spre apus, se contureaza culmile Muntilor Cernei. Incepand cu abrupturile care gazduiesc Cascada Vanturatoarea, porneste un sir de creste mai inalte sau mai joase, impadurite, deasupra carora se inalta varfurile aspre ale Arjanei, Bilianei sau, mai spre nord, ale Vlascului. Jos, departe, tumultoasa si verde, curge Cerna.

Pe un adevarat drum de piatra vom pasi in urmatoarele minute, stracurandu-ne pe sub peretii de calcar ce se pregatesc sa inchida valea. Cateva serpentine in coborare, si am ajuns iata chiar langa apa Tesnei pe care nu o vom parasi o buna bucata de drum.

Am intrat asadar in chei, care mi-au amintit, pastrand proportiile, de Cheile Feregari de la Baile Herculane. Aceiasi pereti, aceleasi grohotisuri, aceiasi pini banateni, doar apa, apa care strapunge si fuge de la locul faptei, nu am intalnit-o in Feregari.

Poteca noastra ne va purta cand pe un mal, cand pe celalalt, oferindu-ne diverse perspective asupra cheilor, asupra vaii, asupra colturilor de calcar care se inalta de unde nu te astepti, asupra ogaselor sau torentilor tributare Tesnei. In acea zi, ultimele semne ale iernii se topeau vazand cu ochii, poduri de zapada intarita peste Tesna, ramasite ale tunelului de gheata prin care apele se scursesera atatea luni.

La un moment dat, poteca incepe sa urce, aflandu-ne pe malul drept. Tesna ramane undeva jos, pierzandu-si apele in ceva ce seamana la inceput cu un portal dar care ni se dezvaluie ca fiind un sector deosebit de ingust (un metru, sa zic?) al talvegului vaii, printre doi pereti. Aici sunt acele cascade in care indraznetii coboara cu coarda in zilele de vara. Noi, pasnic, urmam poteca ce se inalta deasupra acestor canioane, privind spre spectaculoasele abrupturi ce coboara din varfurile Costeagu Mic si Mare, in stanga, sus de tot. Peste apa Tesnei, se mai deseneaza si azi, in versantul opus, vechea poteca granicereasca, patraula.

Mai parcurgem cateva zeci de metri si ajungem, in fine, la cunoscuta moara de pe Tesna. Un coboras scurt ne aduce chiar in usa ei. Ne miram azi, in secolul 21, ca o veche inventie functioneaza, si asta nu doar asa, pentru ochiul rece al camerei video, ci pentru oameni care fac poate, o paine, din faina macinata aici.

Mai sus gasim si derivatia facuta de mana omului pentru a alimenta scocul: un mic baraj din bolovani, usor de inlaturat cand este nevoie.

In acest punct se sfarsesc (sau incep, privind catre aval), Cheile Tesnei. Poteca trece din nou de pe un mal pe celalalt, depasim o tablita care ne indreapta spre Balta Cerbului intr-o ora – o ora si jumatate pe marcaj triunghi albastru, traversam iarasi apa Tesnei si mergem circa 15 minute prin padure, paralel cu apa, pana iesim in Poiana Tesnei.

Cateva salase se afla peste apa Tesnei chiar in dreptul poienii. Aceasta se intinde mai mult spre nord, strajuita de pantele deloc blande ale masivului Costeagu – Pietrele Albe. Latura sudica a poienii e umbrita de versantii la fel de inaccesibili ai Inalatului Mare.  Petece de zapada puncteaza coastele sale. Marcajul cruce albastru merge tot inainte, prin padure, spre rasarit, unde poteca va urca in cele din urma spre culmea muntilor, trecand apoi, cred, la Prejna sau Costesti.

Am regasit insa, la 150 de metri de locul de popas, spre nord, un marcaj banda rosie, pe un bolovan. De mentionat ca in mijlocul poienii, un stalp de lemn, cu cateva cuie in el, aminteste de ceea ce a fost: un stalp de orientare. Ramasite din placutele de scandura care fusesera fixate acolo am gasit prin poiana. Ce nu se poate fura, se distruge pur si simplu…

Ne-am continuat asadar drumul pe marcajul a carui semnificatie o cunoastem toti: banda rosie. Dupa ce am traversat in lung Poiana Tesnei, am intrat in padure, in urcus usor, ocolind pe unde se putea suprafetele inzapezite, adanci pana la genunchi. Ogasul pe care ne inscriem se ingusteaza brusc si urcam cativa zeci de metri printr-un adevarat horn, mai mult spectaculos decat periculos. Dupa el, banda rosie se inscrie pe o vaioaga. Noi am parasit aici marcajul (parea recent, nu cunosc traseul pe care il urmeaza) si am urcat spre stanga, apucand catre varful ce incepea sa se contureze printre copaci.

Primul sector al urcusului nu este foarte abrupt dar drumul este mereu ingreunat de braduti, arbusti si vegetatie. Scapam dupa 30 de minute de aceste hatisuri si ne indreptam direct spre culme. In stanga noastra se insira abrupturi dincolo de care vedem Poiana Tesnei si piramida Inalatului.

Si spre rasarit incep sa se deschida zarile. Culmea scunda a Muntilor Mehedinti (si aici ma refer la cumpana apelor), impadurita, se lasa tot mai jos pe masura ne aburcam din greu catre creasta. Nu exista poteca, nu am gasit nici marcajul punct galben de care citisem ca s-ar putea sa mai existe. Pret de 2 ore (socotind din poiana) suntem in continuu urcus. Spre rasarit apar deja si blandele plaiuri din Podisul Mehedinti. Desi a fost pacla, am zarit cateva sate precum si cornetele care sugruma apa Cosustei la Cerna-Varf.

La un moment dat urcusul se domoleste. Ne aflam deodata la mare inaltime si pasim pe lespezi albe, slefuite de vremuri. Sub noi se casca hauri. Jos, in vale, zarim peretii impresionanti ai Cheilor Tesnei. Sectorul din apropierea morii il avem la picioare. Peste valea Cernei, cu atentie, putem distinge firisorul inspumat al Vanturatorii iar mai la dreapta, varfurile pe care le mentionam la inceput. Ultimele zapezi staruie pe pantele Vlascului. Spre sud, cu exceptia Inalatului, care ne-a insotit pe tot traseul, zarim culmi mai scunde, indepartate.

Creasta calcaroasa pe care am ajuns se continua spre nord. Tragandu-ne sufletul, ne pregateam sa continuam catre Pietrele Albe. In acel moment insa muntele parca si-a adus aminte ca este doar aprilie si ne-a improscat cu vant rece, taios, si cu stropi de ploaie. De comun acord am hotarat se ne intoarcem si sa amanam pe alta data ascensiunea pe Pietrele Albe.

Coborasul catre poiana l-am facut pastrand in linii mari aceeasi traiectorie ca si la urcus. Vantul a continuat sa ne supere pana la intrarea in padure. Am fost totusi fericiti ca nu am fost nevoiti sa infruntam ploaia.

S-ar putea spune ca daca intoarcerea am facut-o pe acelasi drum, nu ar fi multe de adaugat. Nimic mai fals. Daca de dimineata priveam mereu inainte, curiosi sa vedem ce ne poate ascunde Tesna la fiecare cotitura, acum am descoperit cu uimire noi si noi imagini, ciudate constructii de calcar, sfincsi, mosi si babe pe care imaginatia noastra le gasea in firidele si cleanturile cheilor. Si peste tot, alpinistul solitar, pinul de Banat.

Asadar nu ocoliti Cheile Tesnei, daca va aflati in zona. In doar cateva ore putem vedea frumuseti simple, adevarate, nu doar imagini sterse, ce defileaza dincolo de parbrizul masinii.

 

Submeniuri



Galerie foto



Newsletter

Va puteti inscrie la newsletterul comun MuntiiMehedinti.ro si Camena.ro pentru a fi la curent cu ultimele programe si actiuni lansate.